In aproape fiecare club de tenis exista o banca pe care stau parintii. De acolo se vad loviturile reusite, mingile ratate, zambetele si uneori lacrimile. Pentru multi adulti, locul acela devine, fara sa isi dea seama, o mica scoala a rabdarii si a tacerii.
Cand un copil incepe cursuri tenis copii, atentia cade de obicei pe el: cum tine racheta, cat de repede invata, daca ii place. Mai rar se vorbeste despre parintele care il insoteste si despre felul in care prezenta lui se simte la fiecare antrenament, chiar si atunci cand nu spune nimic.
Un parinte calm, care priveste cu interes si fara presiune, ii da copilului un sprijin discret. Un parinte agitat, care striga indicatii de pe margine, ii poate pune pe umeri o greutate pe care cel mic nu stie inca sa o duca. Diferenta dintre cele doua atitudini se vede repede in felul in care copilul priveste spre banca.
Rabdarea de pe banca
Primele luni sunt pline de mingi trimise in plasa sau peste gard. E normal. Copilul invata miscari pe care nu le-a mai facut, iar corpul lui are nevoie de timp sa le prinda. De pe banca, rabdarea parintelui se vede mai mult decat crede el. Copilul arunca des priviri spre banca, mai ales dupa o lovitura reusita, ca sa vada daca a fost observat.
Gesturile mici conteaza mult in aceasta perioada. Un zambet de pe margine dupa o minge ratata spune mai mult decat orice explicatie. In timpul antrenamentului, multi parinti incearca sa:
- priveasca fara sa comenteze fiecare lovitura
- lase indicatiile in seama antrenorului
- tina telefonul deoparte macar o parte din timp
- zambeasca atunci cand copilul se uita spre ei
Exista si zile in care parintele e obosit, grabit sau preocupat de serviciu. Nimeni nu e perfect, iar copiii inteleg mai mult decat pare. Conteaza tonul general al saptamanilor, nu fiecare dupa-amiaza in parte.
Discutia de dupa antrenament
Drumul spre casa e un moment bun pentru discutii. Copilul e inca plin de emotii, fie bune, fie mai putin bune. Intrebarile simple, despre ce a fost frumos in ziua aceea, deschid conversatia mai usor decat analiza fiecarei greseli facute pe teren.
Unii copii vorbesc mult, altii tac si privesc pe geam. Ambele reactii sunt firesti. Uneori povestea vine abia seara, la cina, cand oboseala a trecut. O discutie linistita trece adesea prin cateva teme:
- ce a fost amuzant
- ce a parut greu
- ce a invatat pe teren
- ce asteapta de la data viitoare
Parintii care asculta mai mult decat vorbesc afla, de regula, mai multe. Copilul simte ca e luat in serios si revine singur cu detalii, uneori chiar a doua zi, la micul dejun. Rabdarea aceasta construieste o incredere care trece dincolo de sport.
Bucuria jocului inainte de scor
La un moment dat apar primele meciuri amicale si primele scoruri. Pentru unii parinti, tentatia de a numara victoriile e mare. Pentru copil, jocul ramane insa mai ales o placere si o intalnire cu prietenii de grupa, iar scorul e doar un detaliu al zilei.
Un copil care pierde un meci si pleaca zambind de pe teren are deja ceva valoros. A invatat sa piarda fara drama si sa se bucure de efort. Lectia asta il insoteste mult dupa ce scorul a fost uitat.
Laudele pentru efort, pentru curaj sau pentru o lovitura frumoasa cantaresc mai mult decat cele pentru rezultat. Ele il incurajeaza sa revina pe teren si data viitoare, cu aceeasi pofta de joc. Copilul invata astfel ca efortul lui e vazut, chiar si in zilele in care mingea nu asculta deloc.
Relatia cu antrenorul
Antrenorul si parintele au roluri diferite. Unul explica tehnica si organizeaza jocul, celalalt ofera sprijin si siguranta acasa. Cand fiecare isi pastreaza locul, copilul nu primeste mesaje amestecate si stie pe cine sa asculte pe teren.
Intrebarile si grijile parintilor isi au locul lor, intr-o discutie scurta inainte sau dupa antrenament. Pe teren, copilul are nevoie de o voce clara care sa il indrume, nu de mai multe in acelasi timp.
O relatie buna intre familie si antrenor se construieste in timp, din mici gesturi de incredere si de respect reciproc. Un salut, o multumire, o intrebare pusa la momentul potrivit. Copilul observa aceste gesturi si le preia, la randul lui, in felul in care se poarta cu antrenorul si cu colegii.
Fratii si bunicii din tribuna
Uneori pe banca stau si fratii mai mici, bunicii sau un unchi venit in vizita. Pentru copil, publicul acesta e o sursa de mandrie. Vrea sa arate ce a invatat si se straduieste parca mai mult decat in zilele obisnuite.
Fratii mai mici privesc adesea cu ochi mari si cer, la randul lor, sa incerce racheta. Asa incep, in multe familii, povesti lungi cu tenis, care trec de la un copil la altul. Uneori, intreaga familie ajunge sa vina pe rand la antrenamente.
Bunicii aduc cu ei un alt fel de rabdare. Pentru ei, fiecare lovitura e o reusita, iar entuziasmul lor sincer ii face pe copii sa zambeasca larg si sa ceara sa fie adusi si data viitoare.
Un sprijin discret si constant
Parintele de pe marginea terenului nu trebuie sa fie antrenor, critic sau suporter zgomotos. Rolul lui e mai simplu si mai greu in acelasi timp: sa fie prezent, atent si calm, saptamana dupa saptamana.
Copiii tin minte mai putin scorurile si mai mult felul in care s-au simtit. O privire calda dupa un meci pierdut ramane cu ei ani la rand, mult dupa ce racheta a ramas mica. Iar increderea primita acasa se vede, mai devreme sau mai tarziu, si in felul in care joaca.
Pe termen lung, banca de langa teren devine un loc al amintirilor de familie. Acolo se aduna rabdarea, bucuria si mandria tacuta a celor care privesc, iar copilul simte toate acestea, chiar daca nu le spune cu voce tare.
